About

— Băga-mi-aş…! Dacă ar fi fost lanarhismu…

— Lanarhismul?

— Da, Nacho. Lanarhismul.

— Şi ce-i asta?

Carlucho s-a aşezat pe scăunaşul pliant şi a surîs, meditativ şi nostalgic. Era clar că se gîndea la ceva foarte îndepărtat, dar frumos.

— Aici ar trebui să se afle Luvi, a spus.

— Luvi?

— Da, Luvi. Luvi sau Ludwig, că-i tot el.

— Şi cine-i acest Ludwig?

în clipele sale deosebite, cînd Carlucho se pregătea să ros­tească unul din gîndurile sale profunde, schimba ceaiul de mate cu altul proaspăt, aranja frunzele fără grabă, făcîndu-şi timp pentru a spune ceea ce avea de spus după lungi momente de tăcere, aşa cum statuile se aşază în pieţe, înconjurate de spaţiu liber pentru a se vedea mai bine, în toată frumuseţea lor.

— Cine era Ludwig, a rostit el, mereu nostalgic.

După ce s-a ridicat şi s-a aşezat din nou pe scăunaşul pliant, acelaşi care aparţinuse tatălui său, i-a explicat:

— Ţi-am spus că în ’18, imediat ce s-a terminat războiul, eu lucram ca zilier la ferma DON JACINTO, ferma doamnei Măria Unzue Dalviar. Lucram împreună cu Custodio Medina Atunci a sosit Luvi. Ai auzit vorbindu-se de linyera*!

— Linyera?

— Da, linyera. Ştiau să vină de oriunde, cu bagajele în spinare. Călătoreau cu trenul, apoi pe jos. Veneau la fermă şi întotdeauna se găsea mîncare şi un pat pentru linyera, ăsta-i adevărul.

— Dar atunci erau tot peoni, ca tine şi Medina

— Nu, dom’le, nu erau peoni. Linyera erau linyera, nu peoni. Noi, peonii, eram angajaţi să lucrăm.

— Angajaţi?

— Desigur, tontule. Munceam ca să cîştigăm bani, înţelege odată.

— Şi linyera nu munceau?

— Ba munceau, dar nu ca să cîştige bani. Nu-i obliga nimeni. Nacho nu înţelegea Carlucho îl privea înciudat, şi-a trecut

palma peste frunte şi a făcut un efort în plus pentru a fi mai clar.

— Linyera erau liberi ca păsările cerului, înţelegi? Veneau la fermă, făceau cîte ceva dacă aveau chef şi apoi plecau aşa cum veniseră. îi văd şi acum, îl văd pe Luvi cînd îşi strînsese lucrurile şi le legase pe toate la un loc, gata să plece. Don Busto, arendaşul, i-a spus că dacă-i place poate să rămînă la noi, prietene Luvi, ai ce să lucrezi şi o să te simţi bine. Dar Luvi a zis nu, don Busto, vă mulţumesc, dar trebuie să-mi urmez drumul.

— Trebuia să-şi urmeze drumul? Dar unde?

— Cum unde? Unde se duc păsările. Ştii unde?

— Na

— Vezi, asta e, tontule.

A rămas pe gînduri, tăcut şi plin de dor.

— Mi se pare că-l văd cum vine, a zis. înalt, slab, cu barba stufoasă şi ochii albaştri ca cerul. Cu bagajul în spinare. Ne-am uitat toţi cum se duce, ocolind gardul şi ieşind la drum. Cine ştie unde?

Carlucho privea spre parc, ca şi cînd l-ar fi văzut îndepăr-tîndu-se printre arbori, spre infinit

— Şi nu l-ai mai văzut niciodată?

— Niciodată. Cine ştie dacă n-a murit

— Ce nume ciudat, Ludwig, nu?

— Da, nume de strin. Era german sau italian, dar nu ştiu, că nu era italian ca tatăl meu. Zicea că era dintr-un loc rar, acum nu ştia Luvi. Asta-i. A venit, a făcut cîte ceva; ca mecanic, ştii, a re­parat un motor, a pus ceva la treierătoare. Ştia de toate. Apoi, noaptea, în hambar, cu peonii, esplica lanarhismul.

— Lanarhismul?

— Da, citea o cărţulie pe care o avea la el şi esplica

— Şi ce-i lanarhismul, Carlucho?

— Eu sînt un prost, ţi-am spus. Ce vrei să fie? Să esplic ca Luvi?

— Nu, dar spune-mi ceva Era o poveste ca aia de mi-ai spus-o despre Carol cel Mare?

— Nu, tontule. E altceva

Şi-a pregătit ceaiul şi s-a concentrat cu toată puterea

— O să te întreb ceva, Nacho. Ascultă-mă bine.

— Da

— Cine a făcut pămîntul, arborii, rîul, norii, soarele?

— Dumnezeu.

— Bine, e foarte bine. Atunci sînt pentru toţi, toţi avem drep­tul să avem arbori şi să stăm la soare. Spune-mi, pasărea trebuie să ceară voie cuiva ca să zboare?

— Na

— Poate să plece şi să vină prin aer, să-şi facă cuib şi să-şi crească puii, nu-i aşa?

— Bineînţeles.

— Şi cînd îi e foame sau trebuie să dea mîncare la pui se duce şi caută. Nu-i aşa?

— Aşa e.

— Prea bine, omul, esplica Luvi, e ca pasărea Liberă să vină şi să plece. Dacă are chef să zboare, zboară. Dacă vrea să-şi facă cuib, îl face. Pentru că seminţele şi paiele pentru cuib şi apa pentru a se scălda sau bea sînt ale lui Dumnezeu şi Dumnezeu le-a lăsat pentru toţi. înţelegi asta? Că dacă nu înţelegi, nu putem merge mai departe.

— Da, am înţeles.

— Foarte bine. Atunci, de ce cîţiva se fac stăpîni pe pămînt, şi noi, ceilalţi, trebuie să muncim ca zilieri? De unde au pămîntul ăsta? L-au făcut ei?

După ce s-a gîndit un moment, Nacho a zis că na

— Foarte bine, Nacho. Atunci înseamnă că l-au furat Nacho a rămas foarte surprins. Cum adică, dar hoţii nu sînt

închişi?

Carlucho a surîs cu amărăciune.

— Aşteaptă, tontule, ai răbdare. îţi spuneam că pămîntul acela l-au furat

— Dar de la cine l-au furat, Carlucho?

— De un’ să ştiu eu… De la indieni, de la lumea veche. Nu ştiu. De cîte ori să-ţi spun că sînt un prost? Dar Luvi ştia totul. în plus, ia gîndeşte-te puţin. Să presupunem (e o presupunere) că mîine dispar toţi peonii din cîmp. Vrei să-mi spui ce s-ar întîmpla?

— Nu ar avea cine să lucreze pămîntul.

— Izact Şi dacă nimeni nu munceşte pămîntul, nu mai e grîu şi dacă nu mai e grîu, nu se mai face pîine şi dacă nu-i pîine, oamenii n-au ce să mănînce. Nici stăpînul. De unde să facă pîine, îmi poţi spune? Acum, fii atent, că mergem mai departe. Să presupunem că dispare şi cizmarul. Ce s-ar întîmpla?

— N-or să mai fie pantofi.

— IzacL Şi acum să presupunem că ar dispărea şi zidarul.

— N-ar mai fi case.

— Foarte bine, Nacho. Acum te întreb, ce s-ar întîmpla dacă mîine ar dispărea stăpînul? Stăpînul nu pune porumb, nu seamănă grîu, nu face pantofi, nu construieşte case şi nu seceră Ai putea să-mi spui ce s-ar întîmpla, pot să ştiu?

Nacho l-a privit destul de mirat Carlucho îl măsura cu un surîs de triumf.

— Hai, spune-mi, ce s-ar întîmpla dacă mîine ar dispărea stăpînul?

— Nimic, a răspuns Nacho, surprins de ceea ce spunea Nu s-ar întîmpla nimic.

— Asta e. Nici mai mult, nici mai puţin. Acum fii atent la un lucru pe care îl esplica Luvi: cizmarul, ca să facă pantofi, are ne­voie de piele, zidarul are nevoie de cărămidă, peonului îi trebuie pămîntul, sămînţa şi plugul. E adevărat?

— Adevărat

— Dar cine are pielea, cărămida, sămînţa, plugul?

— Stăpînul.

— Izact Totul e în mîinile stăpînului. De asta noi, săracii, n-avem nimic. Pentru că el are totul şi noi nu avem nimic decît braţele de muncă Şi acum să mai facem un pas, aşa că urmăreşte-mă cu atenţie.

— Da, Carlucho.

— Dacă noi, cei săraci, punem mîna pe pămînt, pe maşină, pe piele şi pe cuptorul de cărămidă, putem face pantofi şi înălţa case, putem semăna şi secera, pentru că pentru asta avem braţele, să muncim. Şi nu ar mai fi sărăcie, nici sclavie. Nici boală Şi toţi am putea merge la şcoală

Nacho îl privea din ce în ce mai uluit

Carlucho îşi aranja revistele şi ţigările, dar gîndul îi era la ceea ce urma să spună Făcea un efort foarte mare de gîndire, dar vocea îi era senină, dulce, deloc mînioasă

— Ascultă, Nacho, a continuat Totul e simplu. Luvi esplica totul cu cartea în mînă şi aşezînd pe jos ce întîlnea Uite aşa: pietricica asta e fabrica, ceaşca asta e maşina, ciumagul ăsta sîntem noi, peonii. îţi spun că ştia să esplice orice, cum n-o să mai fie boală, nici tuberculoşi, nici mizerie, nici isploatare. Toată lumea trebuie să muncească Şi cel care nu munceşte, nu are drep­tul să trăiască Aşa, îţi vorbesc de bărbatul şi femeia sănătoasă Nu-ţi vorbesc de copii, nici de bolnavi şi nici de bătrîni. Dimpo­trivă, spunea Luvi, toţi cei care muncesc au datoria să-i întreţină pe copii, pe bolnavi, pe bătrîni. Aşa că unul face pantofi, altul făina, altul pîinea şi altul se duce la secerat Şi tot ceea ce fac se păstrează la un loc, în magazie. în magazie găseşti de toate: tu mîncare, tu haine, tu carte de şcoală Tot ce îţi poţi imagina Pînă şi jucării şi bomboane pentru copii, că şi asta-i necesar, aşa cum pentru noi e necesar calul sau pălăria în faţa magaziei există unul care munceşte şi el, are grijă de magazie. Şi atunci vin eu şi îi zic îmi dai o pereche de pantofi numărul cutare sau cutare, altul cere un kil de carne, altul un sfert de ciocolată, şi altul o haină, că i s-a rupt la coate. Fiecare ce are nevoie. Dar nimic altceva decît ce are nevoie.

— Şi dacă un bogat vrea mai multe lucruri şi le cumpără? Carlucho îl priveşte sever:

— Un bogat, ai zis?

— Da

— Bine, dar despre ce fel de bogat îmi vorbeşti, tontule? Nu ţi-am esplicat că nu mai este bogaţi?

— Dar de ce, Carlucho?

— Pentru că nu mai este bani!

— Dar dacă-i aveau mai dinainte? Carlucho a surîs, făcînd un gest de refuz.

— Dacă-i avea, s-a păcălit, pentru că acum nu-i serveşte la nimic. La ce-i trebuie banii dacă acum ia tot ce vrea din magazie? Banu e un petec de hîrtie. E murdar şi plin de microbi. Ştii ce sînt microbii?

Nacho a dat din cap că ştie.

— Aşa Banii s-a terminat Cel care-i prost, să-i păstreze, dacă vrea Nimeni nu-l opreşte. Tot nu-i serveşte la nimica, blestemaţii.

— Şi cel care vrea să ia din magazie mai mulţi pantofi?

— Cum adică mai mulţi pantofi? Nu te înţeleg. Dacă am nevoie de o pereche de pantofi, mă duc la magazie şi gata

— Nu, eu te întreb dacă unul vrea trei sau patru perechi.

Carlucho lasă ceaiul deoparte, mirat

— Trei sau patru, zici?

— Da, trei sau patru perechi. Carlucho se prăpădeşte de rîs.

— Dar de ce au nevoie de trei sau patru perechi de pantofi dacă nu avem decît două picioare?

E drept, Nacho nu se gîndise la acest lucra

— Şi dacă cineva se duce la magazie şi fură?

— Fură? Pentru ce? Dacă are nevoie de ceva, cere şi i se dă. Ce, e nebun să fure?

— înseamnă că n-o să mai fie nici poliţie.

Carlucho, foarte grav, a dat din cap în semn că nu; n-o să mai fie.

—_ N-o să mai fie poliţie. Poliţia e lucrul cel mai rău dintre toate. îţi spun din isperienţă.

— Din experienţă? Ce experienţă?

Carlucho s-a retras în el însuşi, repetînd în şoaptă, ca şi cînd n-ar dori să vorbească despre aşa ceva, ca şi cînd ceea ce spusese mai înainte îi scăpase.

— Isperienţă şi gata, a bîiguit el, ambiguu.

— Şi dacă cineva nu vrea să muncească?

— Dacă nu vrea, să nu muncească. Să vedem ce face cînd i-o fi foame.

— Şi dacă nu vrea nici guvernul?

— Guvernul? Ce nevoie avem de guvern? Cînd eram mic şi ne-au aruncat în stradă morţi de foame, tatăl meu ne-a salvat pentru că don Pancho Sierra l-a angajat la măcelărie. Cînd m-am dus să lucrez ca zilier, n-am avut nevoie de guvern. Nici cînd m-am dus la circ. Iar cînd am intrat la frigorificul lui Berisso, singurul lucru la care a servit guvernul a fost pentru a trimite poliţia ca să ne tortureze.

— Să vă tortureze? Ce-i asta, Carlucho? Carlucho l-a privit cu tristeţe.

— Nimic, băiete. Ţi-am spus asta fără să vreau. Nu-i o treabă pentru copii. Şi, în plus, eu sînt ceea ce se cheamă un inorant